Un vierme mic

de Costache Ioanid

E noapte. La o masă, aplecat peste hârtie,
Cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
Zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
„…Şopârlele-s frumoase… şi-s repezi… şi-s cuminţi.”
Uşor el dă o foie. Şi alta… Şi-ncă una.
Apare papagalul… păunul şi păuna…
Şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
Şi un… Dar stai… afară… cine-a scâncit la uşă?
Baiatul stă şi-ascultă. E-o voce sau părere?
Se duce-n prag şi strigă: „E cineva?” Tăcere.
Ba nu. E-o voce subţire. Auzi? Mi-e frig… îngheţ…
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
Dar cine eşti? Mi-e frică. Sunt mic… Să-ntreb pe tata!
Nu-l întreba! Deschide că ploaie cu găleata!
Dar cine eşti? Un vierme… O, viermii nu prea-mi plac.
Dar eu sunt mic… o scamă… Şi, când mă fac covrig,
Abia mă vezi. Hai trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis baiatul: Noroc şi seara bună!
Noroc… Dar unde-i ploaia? A stat… Nu vezi că-i lună?
Hi-hi! A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
Un vechi şi bun amic, un şoricel din pod…
Sunt eu! Dar cartea unde-i! Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga prin mese şi prin blide
Să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
Că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
O bufniţă? Mi-e frică! Dar bufniţa e blândă…
Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
Eu! Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
Eu ştiu că vulpea strică… Ce? Viile? Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
Dar e păcat… N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
Că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute?
Şi-acum…deschide-n lături, că vine…vine iute…
O zînă fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
Slăvitei caracatiţi! Încolăcimii sale!
Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară! Prea târziu…
Căci bufnita şi vulpea şi soarecul cenuşiu
Dau uşa de perete. Şi umede ventuze
Se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!
”Aşa! Sunt desperarea! Acum apare lupul!”
Vai! în chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine…”Tată!”
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
”Tu dormi?” îi spune tata.”Şi lecţia n-ai scris!”
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost… vis…

„Minciuna nu-i o crimă”, se spune câteodată.
„E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată…”
Nu floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e-o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea, şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când desnădejdea, trecând în fugă pragul,
Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
Cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună… Prima.
Minciuna e o crimă! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme, tu strigă-n grabă: „Tată!”
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!