Mesaj pentru copilul adult al unui alcoolic

Ți-am înţeles foarte bine mesajul, pentru că și eu sunt copilul unor alcoolici (ambii părinţi sunt, plus bolnavi cu nervii, depresii, tentative de sinucidere etc.). Dacă aș putea, ţi-aș întinde mâna la modul fizic, să-ţi transmit din curajul meu. Dar nu pot decât să mă rog pentru tine. Ani de zile am purtat această boală grea a codependenței, și acum lupt cu ea, dar acum ştiu cu cine lupt. Ani de zile ieşeam cu vecini de scară afară, dar eram o umbră: nu vorbeam, nu râdeam, stăteam și ascultam ce aveau alţii de spus, și nu cred că îndrăzneam să gândesc mai mult decât ei. Iar viaţa mea „activă” se desfăşura în fanteziile mele, în care trăiam într-o lume aşa-zis sănătoasă (aşa cum percepeam eu la vremea aceea normalul), prieteni nu aveam, sărăcia era mare, singurătatea și lipsa de iubire la fel de mari. Săream în sus când mă atingea cineva, parcă eram o fiară sălbatică. Mai târziu, soarta a făcut să am un prieten; una din părţile bune din această relaţie a fost să înţeleg ce nevoie enormă de iubire am. Harul lui Dumnezeu m-a făcut să înţeleg că acel prieten nu-mi putea oferi această iubire (asta după ce l-am torturat câţiva ani cu crize de gelozie, superposesivitate, pretenţii, un extremism în modul de a simţi și de a acţiona), și aşa m-am întors dintr-o dată către Dumnezeu. Credinţa a făcut parte din viaţa mea, deşi nu am ştiut exact până atunci, nici măcar raţional, cine este Acest Dumnezeu și ce vrea de la mine, dar s-a păstrat un simț al religiozităţii în mine, care în final, m-a împins (iar Dumnezeu m-a tras) cu toată puterea spre Domnul. Altă parte bună în această relaţie este că acel băiat chiar m-a iubit, l-am stresat foarte mult, dar m-a iubit (Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta). Această iubire m-a mai îmblânzit puţin. Vindecarea avea să vină prin Spovedanie, Împărtăşanie și participarea la slujbe. Încă nu e încheiat procesul ăsta al vindecării, mai am mult, dar sunt pe cale.
Înţeleg perfect problema cu nesmerenia, și eu am boala asta a mândriei. La începutul convertirii mele citisem prin cărţi că cel mai mare dar al omului e smerenia, iar smerenia înseamnă să te vezi mai păcătos decât toţi. În timpul unei Sfinte Liturghii am încercat și eu asta, să mă văd mai păcătoasă decât toţi, și nu reuşeam nici măcar la nivel raţional să mă păcălesc cu gândul ăsta (pentru că oricum nu aș fi simţit asta, doar aș fi încercat să-mi conving raţiunea). Când am înţeles că nu pot, am zis „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă smeresc!”, și am hotărât să mă concentrez asupra slujbei. Pe dată am simţit Iubirea cea mai presus de fire și cuvânt, era Hristos, tot numai Iubire și mă inunda, încât lacrimile curgeau singure și mă miram și de asta. În acea clipă am văzut cum Hristos a fost toată viaţa mea alături de mine, și cum mi-a dat totul spre binele meu, și cum m-a iubit atât de mult, încât mi-a dat absolut totul ca să mă mântuiesc, eu trebuia doar să vreau să-L urmez pe cale. A rămas ca un ecou în mine acea clipă, și de atunci încerc să nu uit să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ceea ce primesc, bune și rele. E minunat pentru suflet să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru cele rele pe care le primeşti, pentru că astfel se smereşte sufletul și-ţi pui nădejdea numai în Dumnezeu, și piere capcana aceea a diavolului de care tot pomeneşte măicuţa Siluana, adică frica de durere. Durerea aceea e un punct mic, peste care poţi trece fără să ţi se clintească un fir de păr din cap, numai să te pui la picioarele Domnului. Și aşa scapi și de mândrie…
Ai avut mare dreptate cu ceea ce ai spus, că nu poţi vedea durerea aproapelui atâta timp cât nu vezi durerea ta. Mă rog lui Dumnezeu și Maicii Sale să te ocrotească, să descoperi unde greşeşti în relaţionarea cu părinţii tăi, ca să te poţi vindeca. Eu încă stau cu părinţii, și trec zi de zi prin acest iad al neputinţei lor, și-mi doresc ca nimeni să nu deznădăjduiască în asemenea situaţii. Dacă aș şti o reţetă standard, cu cea mai mare bucurie aș face-o publică. Aşa, nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu pentru toţi cei ce sunt în aceeaşi situaţie.
Ştii cum funcţiona la mine copdependența? Eram permanent îndrăgostită de un băiat (poveştile de iubire se desfăşurau numai în capul meu, și desigur, el întotdeauna mă iubea la nebunie), dar permanent, iar zilele mele treceau gândindu-mă la „el” și fabricând poveştile romantice. Maica Domnului m-a iubit și mă iubeşte atât de mult, încât cu harul ei m-a vindecat de boala asta și-mi dă curaj în continuare (și-i sunt profund recunoscătoare și mută de admiraţie în fața ei).
Am cârtit împotriva voii lui Dumnezeu, că de ce prietenele mele au familii normale, iar eu a trebuit să cresc în mediul ăsta.
Am ieşit din capcana asta doar acceptând și binecuvântând și iertând. Încă mai lucrez mult la capitolele astea, dar merg înainte, altceva nu pot face.
Dumnezeu să fie cu noi și să ne scoată din capcanele blestemate (și multe) ale vrăjmaşului diavol!
Ca

http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/963