Arta depăşirii traumei

Text tradus de Maryana Noel după articolul Kul’tura perezhivaniya travmy
Autor: Preot psiholog Andrei Lorgus

Tema discuţiei noastre se axează pe abuzul suferit în trecut. Cum putem depăşi urmările provocate de acesta?

    Înainte de toate, să admiteţi că suferiţi o traumă psihologică. Este un pas necesar şi important. Nerecunoașterea faptului că aţi suferit cândva, va constitui o piedică în calea depăşirii şi vindecării traumei. Amintirile ce vizează trauma sunt întotdeauna dureroase. De aceea, omul care „intr

Sursa foto

ă în comuniune” cu durerea sa, va avea nevoie de ajutorul specialistului.

     Este important de menţionatcă evenimentul traumatic este adesea pur subiectiv. Evenimentul în sine e posibil sănu fi avut loc.Percepția unei persoane, mai ales a unui copil, este foarte subiectivă.Prin urmare, vom lucra nu doar cu evenimentul, dar şi cu percepţia victimei referitoare la acesta, cu ce a provocat el la nivelul său de conştientizare.
      Nu doar abuzul suferit poate provoca o traumă psihologică victimei. A fi martorul unui abuz, a unei cruzimi este şi aceasta o traumă suferită (aproape în toate cazurile). Când copiii privesc filme de acţiune cu lupte sângeroase, când fiul vede cum tatăl o loveşte pe mama sa, când este bătut sau maltratat cineva în public, psihicul oamenilor este traumat. Televiziunea cu tot ce difuzează pe canalele sale comerciale afectează, în special, psihicul copiilor.
     Prin urmare, ne confruntăm nu atât cu evenimentul propriu-zis, cât cu trauma pe care acesta o provoacă.
     Da. Trauma se produce întotdeauna în timpul unei situaţii foarte stresante, când este depăşită orice condiţie de siguranță și confort. Gradul de severitate al traumei depinde de subiectivitatea percepţiei persoanei. Mai mult sau mai puţin, durerea lasă pentru totdeauna urme în sufletul omului.
       În concluzie, dacă nu este tratată la timp, urmările ei vor fi greu de depăşit?
      De regulă, da. Totuşi, ajutorul nu este întotdeauna oportun. Dacă abuzul a avut loc până la vârsta de doi ani, când copilul nu poate conşientiza faptul ca atare, atunci el nu va afla, de regulă, ce a suferit. Putem determina doar simptomatica sau urmările traumei, dar nu vom şti niciodată ce i s-a întâmplat exact.
      Atunci, să abordăm situaţia când victima îşi aminteşte de abuz. Care sunt problemele cu care ea se va confrunta în timp?
     Diverse. În primul rând, va suferi tulburări psihosomatice, – sau boli fizice. Acestea pot fi afecţiuni neurologice precum bâlbâiala, ticurile sau tulburări obsesiv-comportamentale, nevroza, psihoza, isteria ş.a. Se pot observa devieri în comportamentul victimei precum ar fi: evitarea unor situaţii sau a unor momente specifice etc. Într-un cuvânt, nu putem deduce exact manifestarea traumei în viaţa victimei.
     Probabil, problema cea mai serioasă cu care se confruntă victima este boala relaţiilor sau a relaţiilor defectuoase în viaţa sa?
      Da, este o problemă serioasă, dar nu e prima pe listă. Consecinţa directă a traumei poate fi, de exemplu, un puternic sentiment de vinovăţie şi repulsie faţă de propriul trup. Pe acest temei, vor surveni şi dificultăţile de relaţionare sau conflictele în familie. Fiecare situaţie este specială şi trebuie analizată în mod individual. Deseori, când un adolescent este abuzat sexual, el simte ruşine şi vinovăţie concomitent, fapt care îl determină să tăinuiască violul. Pentru a fi ajutat, i se va explica faptul că despre aceasta poate şi trebuie să vorbească (dar nu cu oricine).
      Prin urmare, e important să diferenţiem problemele stringente de cele evidente, dar secundare?
      Vom putea face acest lucru numai cu ajutorul psihologului, psihoterapeutului. Tratarea prin forţe proprii este ineficienta, iar diversele autotratamente sunt chiar periculoase. Sunt psihologi care nu vor să se ocupe de traumă, pentru că aceasta presupune o calificare înaltă şi pregătire specială. Sufletul omenesc este foarte sensibil, astfel că solicită o abordare atentă şi responsabilă.
       Dificultăţile survin atunci când încercăm să ne detaşăm de experiența neplăcută sausă uităm de ea. Omul are un mecanism de apărareinnăscutîmpotriva experiențelordureroase. Mecanismul dat funcționează, pentru ca el să se poată adapta vieţii şi condiţiilor ei. Acesta îi şopteşte omului lanivel inconștient:„uită, nu-ţi mai aminti, adaptează-te„. În acestfel, el refuză, se opune să-şi trăiască trauma până la capăt, să şi-o „consume”.
      Ce înseamnă, de fapt, termenul sau expresia „consumarea traumei” sau trăirea ei până la capăt?
     Este un termenpsihologic dezvoltat minuţios în zilele noastre de psihologulterapeut Vasilyuk F. E.Consumarea” unei experienţepână la capăt este o activitate specifică… Nu este doar o însumare a stărilor prin care trece victima: de înfiorare, lacrimi, frică,ci anume oactivitate. Caracteristica trăirii unei experienţe până la capăte un procesemoţionaldificil.Este un proces dureros, dar necesar.
     Prin ce se deosebeşte psihicul unui copil de cel al unui matur? Prin faptul că un matur îşi cunoaşte potenţialul, are resurse care, dacă le-ar folosi, l-ar ajuta să depăşească situaţiile critice ale vieţii. Copilul însă nu dispune de potenţialul unui matur, este limitat şi, prin urmare, inapt să reziste la stres puternic. Copilul refuză să „consume” situaţia traumatică, ceea ce este firesc. Din acest motiv, el uită trauma îndurată. Un matur suportă mai mult, el este mai rezistent decât un copil. Această suportabilitate este şi trăirea sau „consumarea” experienţei până la capăt.
    Pentru a depăşi trauma există anumite metode:tradiţionale(din vechime)și contemporane(psihologice).Cum îşi deplângeau oamenii durerea încele mai vechi timpuri?Gemând, plângând, bocind, rugându-se. Îşi exteriorizau durerea şi fizic. De exemplu, în Orient,persoana îndurerată obişnuia să-ţi smulgă părul de pe cap, în Rusia – se ţipa, se jelea cu voce tare. Bocitoarele chemate la înmormântare, plângeau, jeleau, invocând anumite momente din viaţa celui mort, şi, astfel, le ajutau pe rudele şi apropiaţii acestuia să se elibereze de durere prin plâns.
      Fiind în stare de şoc, unele persoane care îşi pierd apropiaţii, ar vrea să plângă, dar nu au lacrimi. De parcă li s-ar strânge inima şi ar deveni ca o piatră. Bocitoarele, cu bocetele lor, reuşeau să despietrească inimi, să elibereze lacrimile din sufletele oamenilor îndureraţi. Expresia „a-ţi vărsa amarul” este foarte potrivită, pentru că lacrimile ajută să depăşeşti necazul, să-ţi potoleşti durerea şi şă înfrunţi umilinţa.
    Există şi un alt mod de exprimare adureriiprincuvinte. Necazul, durerea uneipierderipotfi exprimateîn scris sau prin rugăciune.Deregulă, la necaz, omul apeleazăla toate aceste procedeepentrua-și exteriorizasentimentele. Să vorbeşti cuiva despre durerea ta, ceea ce înseamnă „să plângi pe umărul cuiva”, este o metodă la fel de bună. În general, o victimă a abuzuluitrebuie să-şi spună durerea, cel puţin, o dată. E de dorit să o facăîn întregime şifără rezerve.
      De altfel, confidentulnu are nevoie de aptitudini speciale, ci de dorinţade a fi acolo și de a ascultateribilapoveste. În această situaţieexistă totuşi un pericol, şi anume –când un prieten, o rudă sau altcineva ascultă povestea victimei,poate simţi vinovăţie, pentru că nu este în stare să o ajute. Confidentul chiarnu poateface nimic, darnici nu este nevoie. Sentimentul de vinovăție care îl încearcă în aceste momente, îl determină să spună lucruri stupide. De pildă: „Nu lua în seamă aceste lucruri.” Cum să nule acorziatenție când persoana este îndurerată?E o modalitate de a „deprecia trauma,” ceea ce este dăunător.Sau altfel:„Nu le pune la inimă„. Cu alte cuvinte – nu exista, nu gândişi nu simţi!Dar supravieţuitorul unorviolențesau abuzuriîncearcă mereusă nu simtă, – sau chiar mai rău,– încetează să mai simtă, să gândească, pentru că esteînfricoşat, îngrozit. Prin urmare,expresii de genul: „Nu vă faceți griji pentru asta” – îi vor anihila şansele pentru vindecare.
    E un mare necaz când unsupraviețuitor al abuzului refuză să-şisimtă durerea. Noi simțim cu unsingur „organ” – cu inima, cusufletul. Refuzând săsimţim durerea, vom înceta săsimţim şibucuria. Treptat, o persoană manifestă o stare de „nesimţire împietrită”, – când devine rigidă, insensibilă şi înceteazăaibă scopuri sau dorinţe. În interiorul său se creează un vid care o afectează profund.Astfel,dezvoltădepresie, nedorinţa de a acţiona: nu vrea să mănânce, nici să lucreze, nici să iubească, nici să trăiască.Acestea, de asemenea, pot fi consecințeale traumei.
      În concluzie, pentru a consumatrauma, trebuie săeliberezisentimentul dureros pe care l-ai simţit în trecut: să-l deplângi, să-i spui pe nume, să te rogi şi să ceri ajutor…
     Ce nu trebuie să faceţisă nu confecţionaţi păpuşa abuzatorului, pentru a o lovi în semn de răzbunare, în ideea că vă eliberaţi de durere. Această practică nu reprezintă o exteriorizare a durerii şi nici depăşire a resentimentelor, ci este un act de agresiune îndreptat împotriva omului de răzbunare, răutate, furie.
     Există anumite etape ale „consumării” durerii, traumei sau pierderii: șocul, negarea, durerile acute, vinovăția, rușinea, resentimentele, furia, care duc, în cele din urmă, ladepresie. Parcurgerea tuturor acestor etape înseamnă „să faci o călătorie prin traumă”. Numai după ce persoana va accepta situația și toate sentimentele asociate cu aceasta, el poate sa se împace cu trecutul săuși să-şi schimbeviața.
     Se va ținecont de faptul că, în unele cazuri, formele deautotratament pot duce la un traumatism secundar (ca şi atunci când încerci-ţi tai de unul singur apendicita). De aceea, este foarte periculos să te tratezi fără ajutorul unuispecialist.
     Nu credeţi că sfaturile susmenţionate sunt valabile, mai curând, în perioada imediat următoare traumei?După trei sau zece ani este mai greu să plângi.
     Nu e chiar aşa! Persoana plânge, mai ales, dacă îşi „divulgă” trauma suferită unui expert. Chiar şi în astfel de momente se poate observa cât de mult se împotriveştevictima, numai ca să nu-şi răscolească durerea. Împotrivirea este indicele durerii: cu cât o doare mai mult, cu atât se împotriveşte mai mult.
     Violenţa sau abuzulnu se uităniciodată, din păcate. De fapt, trauma nu dispare și nu se vindecă de la sine. Experiențele dureroasedintrecut încetează să mai afecteze comportamentul persoanei, nu-i mai domină viaţa, iar dependența dispare. Rămân amintirea şisentimentele din timpul traumei, dar acesteanu omai pot răni. Oamenii îşi pot aminti cum a fost, fără să fie încercaţi de disperare, crize deisterie, stupoare sau lacrimi. Da, îşi amintesc şi este dureros,dar este o experienţă care a trecut. Tot ce nu a fosttrăit până la capăt, stă ascuns în sufletul nostru și neinfluențează în mod constant comportamentul.
     Cu alte cuvinte, prima sarcină a victimei estesă-şi exprime, cel mai indicat cu ajutorul unui expert, sentimentele ascunse şi neexteriorizate vreodată. Şi altceva ce se maipoate face în acest sens?
       Să frecventeze biserica. De multe ori oamenii întreabă:„De ce încep să plâng când intru înbiserică?” Pentru că atunci când o persoană vine aici, ease apropie involuntar de inima şi sentimentele sale, dedurerile sale. Toate acesteaies la suprafaţă. Este o expresie: „Am un nod în gât”. Acest nod sunt lacrimile înăbuşite, neplânse.Cu timpul, lacrimileizbucnesc din adâncşi omul îşi permite să plângă.
     Prin urmare, biserica, religiozitateaîl apropie pe om de propriile salesentimente, îl ajută să-şi asumepropriile emoții, oricare ar fi acestea. Dacă vinesă se roage, aprindeo lumânare, iar în ochii săi se întrevăd lacrimi – este foarte bine. Să plângă. Poate că nicinu ştie exact dince motiv plânge, dar această descătuşare va fi spre binele său, oricum.
     Unii spun, mai ales, la înmormântare: „Nu plânge. Nu trebuie să plângi!„. Nu! Omul trebuie lăsat să plângă. Lacrimile nu curg la infinit.Plânsetele sau suspinele nestăvilite nu trebuie încurajate însă, pentru că setransformă în accesede isterie. Puteți ajuta puţin persoana îndurerată să se calmeze: daţi-i un pahar cu apă sau picături de valeriană. În cazulisterieiexistă două metodefoarte simple: respirați profund și clipiţi des. Atunci când criza de isterie se repetă, adresaţi-văspecialistului.
     Pentru că v-aţi referit la clipitul din ochi, la ce ne ajută aceasta în momentele dificile?
    Atunci când clipeşti, imaginea negativă se abate din câmpul vizual. Dacă ne amintim ceva tragic dinviața noastră şi clipim intenţionat, imaginea se dizolvă oarecum. Este un truc simplu careajută.
      Acest interviu va ficitit și de persoanelecare nu au legătură cu viaţaBisericii. Cum le putemexplica faptul că acolo vor afla ajutor? La urma urmei, omul depărtatde religie nu știece poate săfacă în biserică, iar noi totuşi îl îndrumăm să meargă şi să plângă acolo.
     Nu i-aș spune acestuiom niciodată: „Du-te”. I-aş spune doar: Ai putea să vii, dacă vrei„. Religiozitatea este o călătorie spre interior, spre sine. Venind în biserică, te cobori în adâncurile tale. Bisericaestesimbolul sufletului. Coborândîn adâncul tău, poţiîntâlni durere, te poţi găsi pe sine cel rănit, dar şi pe Acela Care poate să te vindece, să te mângâie şi să te lumineze – pe Dumnezeu. O poţi face. Depinde de tine să-ţi doreşti aceasta. Religiozitatea reprezintă profunzime. Ea nu se menţinela suprafața vieții.
      Este o explicaţie cu tentă filosofică, dar ce ne puteţi sugera la nivelpractic?
    Nu cred că există persoană în Rusia care să nu fi înţeles, prin intermediul artei sau literaturii, faptul că Biserica Ortodoxă esteadânc înrădăcinată în cultura și viața țării sale. Nu arenevoie de multe explicaţii, ca să înţeleagă ce va întâlni acolo. Întâi să vină, apoi se va vedea. Dacă va alege să asculte Liturghia, o va asculta. Dacă va hotărî să se reîntoarcă vreodată – o va face şi pe asta.E posibil să fie interesat de anumite lucruri pe care le va vedea în biserică, să se apropie de preot, să întrebe
    Când un om păşeşte pe o cale, nimeni nu ştie cât de departe va ajunge decât Unul Dumnezeu. În prezent, acestdrum este facilitat de prezenţa literaturii ortodoxe.Poate că vreun titlu va atrage atenţia sa, şi va căuta răspunsurile acolo. E posibil ca vreo rugăciunesau cântare pe care le va auzi în biserică să fie în ton cu simţămintelesale. Nu se știe. E de-ajuns să-i spunem: Tu poti face aceasta”
    Probabil,nu e de-ajuns ca persoana să plângăîn biserică, fără să-şiamintească sursa durerii sale… Cred că e nevoie de ceva mai mult şi anume: să-şi amintească evenimentul în sine.
        Da, nu e de-ajuns, dar omul nu trebuie oprit din plâns. 
      Este foarte bine ca supraviețuitorul abuzului să se poată confesa cuiva – unei rude sau unui prieten care știe să asculte. În această situaţie, persoana nu este lipsită de ajutor. Desigur, femeilor le este mai uşor în acest sens decât bărbaților: ele știu să-şi exprimedurerea, să o împărtășească, ceea ce reprezintă un mare plus. Barbaţilor le este mult mai dificil să o facă. Bărbatul depăşeşte mai greu o traumă, pentru că în cultura modernă, care e în întregime feminină, elnu-şi află locul. El nu poate să plângă, nu are dreptul să fie fricos şi se confruntă cu o mulţime deinterdicţii. De regulă, el este în staresă-şiexprime emoţiile numai când e beat.
    Suntemeducați de miciun bărbat nu trebuie să-şi exprimeemoţiile, pentru că aceasta reprezintă o dovadă a lipsei de „bărbăţie”. Prin urmare, e esenţial să ajutăm bărbaţii-şi depăşeascătrauma şi durerea. Să-i informăm că şi ei pot plânge, că e firesc să o facă, pentru că e un semn al puterii. Să le spunem că şi ei pot să-şideschidă inima pentru dragoste, afectiune, grijăpentru toate sentimentele pe care le au. Acest moment este foarteimportant.  
     Mai mult de atât: culturamodernă a depăşirii traumeieste culturaeducațieiinteligenţei emoționale, iarbărbaţiiau mare nevoie de ea. Conformstatisticilor, în ţara noastră bărbaţii mor precoce. La atingerea vârsteide 45 de ani, femeile sunt cu 10% mai numeroasedecât bărbații. Aceastadenotă faptulcă, începând cu vârsta de 45 de ani, bărbaţii mor mai frecventdecâtfemeile. Motivele morţii prematuresunt bolilecardiace, accidentulvascular cerebral, atacul de cord – toate acestea fiind rezultatul unor tensiuni emoţionale puternice. Femeile îşi deplângdurerea, o împărtăşesc altora, pe când bărbaţii şi-o înneacă în alcool – unicul refugiupermis şi aprobatsocial, în viziunea lor.
      E important să se ştie, de altfel, că emoțiile trăite subinfluența alcoolului nu sunt reale. Prin urmare, lacrimile vărsatelapaharprintre picături de votcă, nu ajută. Aceasta nu este expresia unei viețiemoționale adecvate şinu poate ușureze viaţapersoanei. Dimpotrivă, atunci când omulse trezeşteși îşiamintește cum a plâns la beţie, el simtedoar dezamăgire, rușine și vinovăție. Nu este nimic bun în aceasta. Numai lacrimile la trezie sunt realeşi denotăo emoţieserioasă…
      Cumpoate să ajute o asemenea„destindere”?
     Situaţional. În primele cinci minute, atât câtalcoolul are influenţă asupra persoanei, oscuteştede stresulemoțional, dar după câteva ore, ea revinepe acelaşi traseu. Intoxicațiacu alcool ucide organismul persoanei. Alcoolul nu este o opțiune, ci o sabie cu două tăişuri.În primul rând, el nu te scapăde stresulemoţional, nici nupermite persoanei-şitrăiascăemoțiile la modulserios şi în conştienţă de sine, iarîn al doilea rând – poate provocamoartea prinalcoolism. Prin urmare,nu e bun de nimic.
     Dar ce ajută, totuşi? Cântecul şi dansul. Obiceiul acesta a încetat, practic, în ţara noastră. Prin anii ’60, copil fiind, îmi amintesc cum se cânta de sărbători în jurul mesei. Iar în curţile oamenilor, de sărbători sau duminicile, se auzeau pe la geamuri voci intonând cântece. Acum, când se adună lumea de sărbători, se cântă și se dansează foarte puțin. Dansul tinerilor de azi în discoteci nu este dans, pentru că satisfaceo funcție psihologică diferită. Bine că avem în ţara noastră muzica barzilor, care are un rol terapeuticextraordinar pentru cei care o cântă sau o ascultă.
     Are vreo importanţă genul de muzică pe care îl asculţi sau stilul de dans pe care îl practici?
      Preferabile sunt, desigur, horele, dansurile tradiţionale sau clasice. Dansurile clasicesunt minunate şi cele mai indicate în scopul exprimării emoţiilor… Le recomand cu încredere bărbaţilor să meargă la cursuri de dans clasicîmpreunăcu soția sau prietena. Aceasta este o modalitate excelentăde exprimare aemoțiilor, mai potrivită decât consumul de băuturi alcoolice.
       Ce gen de muzică recomandaţi?
      Esenţialeste ca muzica sau cântecele să exprimeemoții şi trăiri. Fără îndoială, cuvintele și melodia sunt importante. Există o mare varietate, deci omul are de unde să aleagă. E bineca elsă-și poatăexprimaemoțiile prin aceste cântece.
       Dansul este o categorie mai apropiată desport. Poate fi şi sportul util în acest scop?
     Poate că pe unii sportul îi ajută, dareste mai sărac emoțional. El ne permite să neexprimămstarea emoțională prin corp.Totuşi, dansuloferă o perspectivă mai complexă decât sportul în acest sens.
      Art-terapiasau terapia prin artă funcţionează cu succespentru cei care o practică. Este un domeniu care se dezvoltă foarte rapid înpsihoterapie şiajută inclusiv la depășirea problemeloremoționale vechi. În acest sens, este utilă şi arta dramatică– atunci când oamenii joacă în teatrelede amatori,pun spectacole în scenă etc.
       Prin urmare, actoriiprofesioniști ar trebui să fie oameni foarte echilibraţi psihic.
     M-am referit, de fapt, lateatrul de amatori, nu la celprofesionist. În arta dramaticăprofesională,legile suntcomplet diferite. Atuncicând oamenii joacă teatru pentru o dispoziţie mai bună, dorind să-şiexprime traumele sau durerile, aceasta îi ajută foarte mult să le depăşească.
      Aţi menţionattot ce se poate face pe cont propriu, fără intervenţiapsihologului?
     Se va pune accentul pe trăirea sau consumareadurerii până la capăt, şi nu  pe evadarea din calea ei. În cultura modernă, există un îndemn: „Nu pune la inimă, nu-ţi face griji, relaxează-te” etc. În acest fel, oamenii sunt încurajaţi să se adapteze, să evite, iar nu să-şi asume durerile, să le trăiască.Durerea nu poatefi evitată. Estemai util pentru o persoană să treacă prin propriadurere, să o trăiască.
       Consider încultura modernă oamenii sunt încurajaţi să mimeze că le merge bine, că nu au probleme. Mai mult decât atât – să mimezefericirea.
       Da. Inclusiv şi fericirea.Aceasta însemnândsă-ţi ascunzi emoţiile,să nu le exprimi, să nu le exteriorizezi.Psihologic şi duhovniceşte vorbind, este un fapt foarte trist, pentru că oamenii ajung să se confrunte cu probleme psihologice din cauza minciunii. Te minţi pe sine, pe alţii, şi, în cele din urmă, – pe Dumnezeu! Tot ce ține de emoții falsecaredetermină o persoană să poarte măşti, îi vor complica viaţa.
     Ceputem face în acest caz? Când cineva se confruntă cu o problemă şi se simte nefericit, atunci să-şi exteriorizeze starea, să se plângă de necazul său tuturor?
      Nu se poate să-ţi „porţi” durerea peste tot, să te plângi mereu. Ca şi oricare altăemoție, durerea nu este durabilă, Durerea autenticăeste provizorie, trece şi atât. În cazul în care o menţii tu, atunci, într-adevăr,poate supravieţui olungă perioadă de timp.
        Durerea poate fi provoca. Nedorind să scape de ea, unii oameni revin din nou și din nou la amintirea traumei. Dar aceasta este altă situație. În general, plânsul este eliberator, nu şi cel îndelungat. Dacă o persoană îşi trăieşte durerea până la capăt, ease sfârşeşte.
      Cand o persoana se reîntoarce mereu la durerea sa, el o trăieşte cu adevărat sau trişează?
      E posibil să trişeze, întimp ce jocul poate fi sincer. Omul se forțează pe sine să se reîntoarcă la celeîntâmplate.
      De fapt, îmi aminteşte detehnicapsihoterapeuticăpecare ați menționat-oanterior. Conform ei, victimaar trebui să se elibereze de emoții negative…
       În cazul dat, victima se reîntoarce la durerea sa, nu pentru ca s-o trăiască până la capăt şi să se elibereze de ea, ci numai pentru a se afla în această stare de victimizare.Ea simte nevoia să-şi exprime mereu durerea, pentru că are un avantaj din asta. Este o dependență emoțională, la fel cualcoolismul, dependența de droguri.
      Nu prea înțeleg celegătură are aceasta cu afirmaţia dvs referitoare laimportanţa vitală aexprimăriisentimentelor?Dacă o persoană îşi exprimă constant sentimentele, de unde le ia mai târziu?
       Ea nu şi le exprimă, cât, de fapt, le readuce mereu în minte, le stârneşte intenţionat. Iată un exemplu. O mama ia fotografia fiului săudecedat și începe să o mângăie: „Oh, dragul meu! Oh, bunul meu fiu!Astfel, ea începe să-și reamintească,să-şireproducădurerea pierderii fiului.Curând, aceasta devine o patimă, o dependenţă. În ceea ce priveşteviolența, nu de puţine ori victimele abuzurilor doresc să retrăiască acele momente dureroase iar şi iar.
     Cum seexplicăaceasta?
     În cazul în care traumanu este trăită în modconştient, aparedorința dea reveni la ea, ca și cum ai vrea să o parcurgi din nou. Omul speră că, reactualizând situaţiile din trecut, va fi capabil să schimbe ceva. Este o iluzie însă: cutrecutulnu mai putem face nimic. Ne putem ajuta numai azi – aici și acum. Trecutul nu ne este accesibil.
   Vorbind despre evenimentultraumatic, oamenii îşi reproduc durerea, o retrăiesc, aceasta devenindhrana lor emoţională.Trauma esteun sentiment acut care anihilează toate celelalte emoții. Omului i se pare că duce o viaţă intensă. El plângedeseori şi se „plimbă” în mod constant prin durere. Mai mult decât atât, el află în aceasta o mulțime de „avantaje secundare„. Sunt atrase în acest joc, mai ales, persoanelepredispuse la dependenţă, pentru că ele caută sistematic de ce sau de cine ar mai putea sa depindă. Durereaeste, de asemenea, o modalitate de a deveni dependent. Dependenţa dealcool poate fi substituită cu dependenţa de durere.
     Este important să înțelegem că întrebarea: „De ce eu? De ce mi s-aîntâmplat tocmai mie acest lucru?” nu-şi are rostul. În plus, o acţiune materializată nu are răspunsla întrebarea „de ce?”. Atunci când o persoană acceptă cu umilință situaţiile din trecut, el aprobăvoia luiDumnezeu, după care totuldevine mai ușor, pentru că nu opune rezistenţă,nu se luptă cu această voinţă.Dacă o persoană nu le admiteși spune:Dece mi s-au întâmplat toate acestea?”, e ca şi cum ar încerca să-L oprească pe Dumnezeu, să-L înşface de braţ, să-L scuture şi să zică:Dece? Pentru ce? De ce mie?„. Dacă ne acceptăm trecutul aşa cum a fost, nu mai contează „de ce” a fost.
     Cum putem depăşi o traumă foarte veche? Sau nu există nici o şansă în acest sens?
    Trauma poate fi depăşită oricând. Graţie acestui fapt, ea va înceta să rănească și să aibă un efectdistructiv asupra comportamentului și vieții omului. E absolut indispensabil săajutămpersoana traumată imediat ce acerut ajutorul. Oricât de „veche”ar fitrauma, ea trebuie şi poate fi remediată.

Un blog pe care vi-l recomand cu încredere. 
Acest articol a fost publicat în Uncategorized și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Arta depăşirii traumei

  1. Maryana Noel zice:

    Multumesc mult pentru apreciere, draga Ramona. Iti multumesc si pentru blogul tau frumos care ma inspira mereu. Bucurie sfanta! 🙂

  2. Ramona zice:

    Eu îți mulțumesc.Te îmbrățișez cu drag, Mariana.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s