Purtarea de grijă a lui Dumnezeu

Marian Godină

Tânărul îşi lăsase acasă fetița de cinci anişori şi acum aştepta emoționat pe holul maternității naşterea celui de-al doilea copil. O să fie băiat? O să fie fată? Medicina vremii nu îi raspunsese la întrebarea pe care şi-o punea de nouă luni iar acum mai erau câteva minute şi avea să afle. Fiorii erau tot mai mari şi minutele păreau ore. Aşezase buchetul de flori pe un scaun şi se plimba pe coridor, dintr-un capăt în celălalt, când apăru doctorul care s-a dus spre el, tăcut, şi l-a bătut pe umăr. I-a spus că are o fetiță, apoi i-a întins palma dreaptă în care ținea o verighetă de aur şi i-a spus că îi pare rău. Nu putuse să facă nimic…
Femeia făcea mâncare. Pentru că soțul ei era plecat pe un mare şantier al țării din acea vreme, gătea acum doar pentru copiii ei, o fetiță de trei ani şi un băiat de doi.
Un accident de muncă…
Diriginta poştei din sat aflase prima. De la ea, au aflat şi alții, vestea se răspândea în sat cu repeziciune. Numai femeia gătea liniştită in continuare, cu copiii juncându-se în preajma ei şi cu gândul la soțul care avea să se întoarcă acasă în scurt timp.
Nu s-a mai întors…
Tănărul văduv se mutase să lucreze în Braşov, dar se ducea des la Provița de Sus, unde era inmormântată mama copiilor lui. În cimitirul urât şi trist, o vedea de fiecare dată pe femeia în negru, şi ea tot cu doi copii, şi ea tot văduvă.
Au ajuns să se cunoască. S-au cunoscut atât de bine, încât s-au căsătorit şi au făcut un copil. Un băiat. Un băiat care pe atunci n-avea caschetă și nici nu scrisese vreo carte.
Pentru că era pe șapte septembrie și a doua zi era Sfânta Maria, mi-au pus numele Marian. Marian Godină.