Cu Sfântul Nectarie la operație

 

imagine152

Fac parte dintr-o familie în care ambii părinți au avut cancer, mama la fiere (a și murit foarte repede, la 6 luni după operație, la 55 de ani) și tata, la rinichi. Tata, cu  ajutorul  Sfântului   Nectarie s-a vindecat de cancer, doar că, viciul de care nu s-a putut lăsa, alcoolul, i-a venit de hac, în cele din urmă.

Coșmarul meu a început în 5 septembrie 2017. Pentru că mama a avut cancer la fiere, mai făceam, periodic, câte o ecografie abdominală pentru a vedea cum sunt. Dar, am mai avut un motiv pentru care am făcut ecografie. Am vrut să apelez la ultimul lucru pe care-l mai puteam face pentru a avea un copil, și anume fertilizare în vitro; astfel, am făcut și niște analize pentru a fi convinsă că totul este în ordine. Doar că la ecografie s-a observat o tumoră de circa 125/110 mm la ovarul stâng, motiv pentru  care doctorul mi-a recomandat un consult ginecologic pentru excluderea unui ADK.

Pentru că, în încercarea, de-a lungul anilor, de a avea un copil, mă perindasem pe la aproape toți doctorii din oraș, i-am cerut părerea cumnatei mele, care e asistentă, la care doctor să merg.  Mi-am făcut o programare și, până atunci, am început să mă pregătesc sufletește pentru cea mai proastă veste din viața mea. Dacă mă gândesc la ce e mai rău, încep să mă obișnuiesc cu ideea și am să fiu pregătită cât de cât de ceea ce urmează. Dar am constatat că oricât te-ai pregăti, niciodată n-ai putea primi cu ușurință o astfel de veste. Doctorul m-a consultat și a zis că, tumora, neavând lichid, nu crede că e cancer, dar,  pentru mai multă siguranță, mi-a dat  să fac mai multe analize printre care și markerii tumorali. Mi-a mai spus că e posibil ca tumora să  se fi format prin forțarea ovarului de a induce ovulația și am recunoscut că am făcut de mai multe ori  un astfel de  tratament pentru a avea un copil. Făcând analizele, normal că  n-au ieșit bine, doctorul fiind de părere că e mai grav decât crezuse inițial.

-Nu ați vrea să mergeți la Cluj? m-a întrebat.

-Ba da, aș merge…

-Ați avea pe cineva?

-Nu, nu știu…

-Dacă vreți, pot să vă recomand eu pe cineva, un specialist în cancer ovarian. Vreau să vă trimit la Institutul Oncologic din Cluj. Degeaba vă trimit la Dominic Stanca, ce v-ar face acolo, vă putem face și   noi.

Pentru mine, Institutul  Oncologic era cel care-mi luase mama; după ce am stat cu ea la Cluj o lună pentru ședințele de radioterapie, a murit tocmai in ziua Adormirii Maicii Domnului, al cărei nume îl purtase. Mi-a luat aproape un an până să văd din nou Clujul și încă patru ani până să îmi revin după moartea celei care mi-a dat viață.

-Dar acolo a murit mama mea, acum 11 ani, de cancer la fiere, am spus eu cu lacrimi în ochi.

-Cancerul nu mai înseamnă   moarte. Medicina a progresat foarte mult de atunci. Acum există un aparat care stabilește pe loc dacă e vorba de cancer sau nu și medicii, în funcție de situație, iau decizia dacă trebuie să facă histerectomie totală, adică să scoată uterul cu ovare cu tot în timpul operației, nu mai trebuie să aștepte 3 săptămâni pentru examenul histopatologic.

M-am speriat de-a dreptul:

-Dar eu nu am copii și n-o să mai pot face niciodată…

-Acum nu mai e vorba de ce vrei tu, ci de lupta pentru viața ta. Dacă doctorul consideră că ți-e viața în primejdie, face ce trebuie. Am să vorbesc cu doctorul, sunați-mă diseară, pe la șapte.

Abia am așteptat să ies de acolo, din cabinet, din sala de așteptare, unde femeile vin de obicei la control în timpul celei mai frumoase perioade din viața lor. Ajunsă acasă, am luat Acatistul Sfântului Nectarie și, plângând, mi-am spus că dacă Sfântul Nectarie l-a ajutat pe tata și l-a vindecat de cancer, chiar dacă el nici n-a mai vrut să trăiască după moartea mamei, mă va ajuta și pe mine. Mai ales că, dacă atunci mă rugasem eu pentru tata, cu atât mai mult mă va ajuta Sfântul acum dacă mă voi ruga  eu însămi pentru mine.

Din acea zi am început să spun Acatistul Sfântului Nectarie. Ce puteam să-i promit în schimbul vindecării, în afară de publicarea minunii? Mai ales că promisiunea făcută în cazul vindecării tatălui meu am îndeplinit-o doar pe jumătate (îi promisesem că voi publica minunea vindecării și, dacă Dumnezeu îmi va dărui un copil, indiferent dacă va fi băiat sau fată, îi voi da numele lui; am publicat minunea vindecării, dar cealaltă parte a promisiunii nu a mai depins de mine).

Specialistul de la Cluj de care imi spusese doctorul ginecolog nu m-a putut primi decât în următoarea săptămână, fiind plecat la o conferință.

-Dacă nu vreți să așteptați, vă pot recomanda alte nume, dar v-am spus că acesta este cel mai bun specialist în cancer ovarian, mi-a spus doctorul.

-Dacă ziceți dumneavoastră că e cel mai bun și dacă nu mor până săptămâna viitoare, atunci, mai pot aștepta.

-N-o să muriți nici săptămâna viitoare, nici după aceea, m-a liniștit  el.

Aveam nevoie de o zi de concediu, astfel că trebuia să anunț la serviciu. Acolo știa doar seful meu direct de schimb, căruia am fost nevoită să-i spun chiar a doua zi după ecografie, căci tot îmi venea să plâng și, simțind că ceva nu e în regulă, nu s-a lăsat până nu i-am spus; mai știa încă un  fost coleg de facultate, care lucra la aceeași firmă cu mine și cu care mă înțelegeam foarte bine.

La îndemnul șefului meu, i-am spus și șefei care răspundea de ambele schimburi despre ce este vorba; mie îmi venea să plâng, dar ea m-a încurajat și mi-a dat câteva exemple de persoane care au avut cancer și trăiesc bine mersi după 25-30 de ani de la operație, adoptând un stil de viață sănătos. I-am mulțumit, am îmbrățișat-o  și am rugat-o să nu spună colegilor nimic, nevrând ca aceștia să se comporte cu mine altfel decât până atunci.

Urmând să plec la Cluj și având și experiența mamei mele care a plecat la ședințele de radioterapie cu mine, tatăl având, după cum am spus, viciul alcoolului, m-am gândit că eu voi proceda altfel decât ea. Am hotărât să plec cu soțul meu, așa cum era și normal; soacra mea, de când am aflat, nu s-a mai lăsat de mine, astfel că am plecat toți trei la Institutul Oncologic din Cluj. Nu pot să explic ce sentiment am avut când am intrat în spital și mi-am făcut fișă pentru a fi luată în evidență. În sfârșit, ne-a venit rândul să intrăm. Până m-a consultat doctorul, soțul meu a așteptat în anticameră, după care ne-a invitat să intrăm în cabinet (soacra mea ne-a așteptat  în hol). După ce ne-a întrebat dacă avem copii, ne-a spus că e posibil  să fie nevoie  de histerectomie totală, observându-se și la ovarul drept ceva foliculi chistici. Ne-a spus și de aparatul care confirmă cancerul în timpul operației, așa cum îmi spusese și medicul din Baia Mare. Nu credea că din cauza tratamentului de inducere a ovulației s-a format tumora; nu se știe nici cauza exactă a formării unor astfel de tumori, dar sunt tare păcătoase, deoarece sunt asimptomatice, nu simți, nu te doare nimic, fiind descoperite întâmplător sau prea târziu.

A trebuit să ne hotărâm pe loc dacă suntem de acord cu operația, pentru a ne putea planifica. Cum stăteam pe scaune, eu și  soțul meu, ne-am luat de mână, ne-am privit în ochi, eu neputându-mi ține lacrimile, și soțul meu a zis:

-Facem tot ce e nevoie, domnule doctor.

Pentru că urma să-mi vină ciclul, nu m-a putut programa pentru operație decât după două săptămâni, urmând să  vin pregătită  pe data de 2 octombrie.

Ciclul nu mi-a venit decât în 29 septembrie, în vinerea dinaintea plecării la Cluj. Sefa mea era de părere că de frică. Într-adevăr, îmi era frică, în mintea mea totul era sumbru, noaptea mă trezeam și mă gândeam la tot felul de lucruri, vedeam plecarea mea de la serviciu și mersul la Cluj ca pe un final. Apoi începeam să fac comparații: mă gândeam că mama a mai trăit 6 luni după operație, n-a murit în timpul operației sau imediat după; ea s-a operat în Baia Mare, nu la Cluj; ea avea obiceiul să spună  că chiar și gândul că ai avut cancer te poate omorî, eu, în schimb, spuneam că ce nu te omoară, te face mai puternic.  Începusem să dau din colecția mea de păpuși de porțelan pentru că mă gândeam că voi muri, că soțul meu se va recăsători și cui i-ar trebui păpușile fostei neveste decedate, fie ele chiar și de porțelan? Oricum, nu am reușit să dau decât trei, deoarece familia mea a aflat și m-a convins să nu mai fac nimic până vin de la Cluj, nici să mai dau din ele, dar nici să achiziționez altele.

Datorită șefei mele, colegii de la serviciu au strâns bani pentru mine, fără ca eu să îmi dau seama că ei ar ști ceva. Când am aflat, am început să plâng și i-am spus șefului meu:

-Voi strângeți bani pentru înmormântare?

În general, atunci dădeam bani la serviciu, dacă murea vreun coleg sau vreunui coleg, cineva din familie, ca un mic ajutor financiar. Am trecut și eu prin asta când a murit bunica mea, doar cu câteva luni înainte.

-Nu, a zis șeful meu luat prin surprindere. Îți amintești cum am dat bani pentru colegul nostru mecanic care a avut tumoră la creier? Află că e bine, s-a operat și acum e acasă alături de familie, se recuperează după operație. Așa și tu, o să ai nevoie de bani la Cluj, apoi pentru recuperare, după operație…

Am fost uimită cum colegii mei (mulți dintre ei pe care nu-i cunoșteam) au adunat pentru mine în total suma de 4150 de lei, o parte din ei primind după ce am venit de la Cluj, după operație. Atunci am simțit cel mai tare sentimentul ajutorării cuiva aflat în suferință, empatia față de cineva. Ba, de la o colegă, primisem și apă de la Lourdes.

Sâmbătă am fost la biserică la părintele duhovnic și m-am spovedit, și, pentru că eram a doua zi de ciclu, urma să mă împărtășesc după ce vin de la Cluj. La sfatul părintelui, am plecat duminică dimineața, pe la ora 8 și  ne-am oprit la Mănăstirea Nicula la Sfânta Liturghie. După slujbă, am sărutat  racla în care se aflau și Sfinte Moaște ale Sfântului Nectarie și am atins metanierul pe care-l aveam la mână și insigna cu Sfântul Nectarie, ajungând și la Icoana Maicii Domnului cea făcătoare de minuni. Faptul că era 1 octombrie, ziua în care s-a născut Sfântul Nectarie, că la mănăstire se aflau Sfinte Moaște ale dragului meu Sfânt, toate acestea nu erau simple coincidențe, ci le-am considerat semne că totul va fi bine. Atunci nu mi-am dat seama de asta, dar în 1 octombrie este și  sărbătoarea Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, încă un semn de bine.

După ce am ajuns la Cluj și am mâncat ceva, ne-am dus spre Institutul Oncologic, sperând să găsim cazare în apropierea spitalului, deoarece, a doua zi dimineața, la ora 7, trebuia să fim acolo. A fost o minune, pot spune, că am găsit o cameră liberă în gazdă la o doamnă drăguță și, după ce ne-am lăsat bagajele, ne-am dus la Grădina Botanică și ne-am plimbat puțin, înainte să plece soțul meu acasă și să mă lase cu soacra mea.

Luni dimineața, pe la ora 7 fără un sfert eram deja la spital. Am fost internată într-un salon cu încă două doamne drăguțe, o doamnă necăsătorită, economistă, Mariana, de vreo 55 de ani și o doamnă asistentă de 61 de ani, pe nume Maria. Pentru că avusese 5 ganglioni la gât, trei vizibili și doi nu, doamna Mariana a fost operată de acești ganglioni (la București) și a făcut citostatice (îi căzuse și părul), pentru a se restrânge cancerul și a se depista de unde pornise. I se spusese că, dacă găsește un chirurg bun care să o curețe foarte  bine, sunt șanse mari de vindecare. Doamna asistentă Maria  sângerase puțin și, decât să i se facă biopsie și să aștepte 3 săptămâni rezultatul examenului histopatologic, mai bine se acționează acum, căci, cel mai probabil, tot la operație ar fi ajuns. Am avut de semnat o groază de hârtii, cum că sunt de acord cu operația, cum că sunt de acord ca, in cazul în care tumora, fiind foarte aproape de colon, l-ar fi afectat, să se taie o parte din acesta și să devieze tractul intestinal prin stomă, urmând ca după vindecare să se repună la loc, cum că sunt de acord cu transfuzie de sânge, în cazul în care aș avea nevoie… Vai, de-abia mă obișnuisem cu ideea că am o tumoră, d-apoi faptul că s-ar putea să fie mai grav… În sfârșit, urma să fim operate toate trei din salon în următoarea zi, 3 octombrie. Nu se știa ordinea intrării în operație, făcusem deja cunoștință și cu anestezistul care venise să se intereseze dacă eram alergice la anestezie. Rezidentul medicului specialist ne spusese că operatia dura în medie cam 3 ore și că era posibil să ne ducă la terapie intensivă după operație, dar să nu ne speriem, căci e normal. I-am spus că eu vreau să merg la operație cu Sfântul Nectarie.

-Vreau să-mi prind insigna cu Sfântul Nectarie de cămașa de noapte, eventual de guler, sper că nu e o problemă.

-Nu, nu e o problemă… Problema e că nu intrați în sala de operație cu cămașa de noapte…

-Și atunci, eu ce fac? Nu pot merge la operație fără Sfântul Nectarie…

Rezidentul se gândi o clipă, apoi îmi zise vesel:

-Prindeți insigna de șosetă. Șosetele nu vi le dăm jos.

-Ce idee bună, vă mulțumesc!

După doi litri de Fortrans băuți forțat până seara, pentru a se curăța colonul în cazul în care ar fi fost nevoie să se atingă de el în timpul operației și antibiotic Cefort administrat prin branulă (aveam  o mică infecție) a sosit și ziua operației. Am fost prima, dar mai bine că nu am știut dinainte, și așa nu prea am putut dormi. Am făcut așa cum mi-a spus rezidentul, am atașat insigna cu Sfântul Nectarie de șoseta dreaptă și așa m-am dus în sala de operații, cu o frică teribilă, dar și cu  încredere că va fi bine. Doar era și Sfântul Nectarie acolo, prezent, nu se putea să nu fie bine. Operația a durat 2 ore, de la 9,10 până la 11,10. M-au mai ținut într-o anticameră până m-am trezit din anestezie, după care am fost dusă în salon. Îmi amintesc că doamna asistentă, vecina mea de salon, mi-a zis:

„Gata, ai scăpat!”

Pentru că, după ce au fost și ele operate, colegele de salon au fost duse la Terapie Intensivă, soacra mea a fost lăsată să doarmă cu mine, în patul doamnei economiste. Referitor la operație, nu știam  dacă a fost afectat sau nu și colonul, dar am auzit-o pe mami (așa-i spun soacrei mele, de când m-am căsătorit) pe când vorbea la telefon, după ce  am iesit din  operație, cu soția fratelui meu care era asistentă și care a întrebat-o câte pungi vede sub pat. Era doar una, sonda și un tub de drenaj. Asta era un semn bun, nu fusese afectat colonul. A doua zi, la vizita medicală, am întrebat doctorul:

– A fost cancer?

-Da, mi-a răspuns.

-Ați scos tot?

-Da, a mai adăugat cu o voce gravă.

Deci, fusese cancer, dar, până la rezultatul examenului histopatologic, care venea peste 3 săptămâni, nu se știa în ce stadiu. Măcar nu mai trebuia să aștept cu înfrigurare rezultatul. Într-adevăr, nu fusese afectat colonul, au scos tumora cu totul, cu uter, cu ovare, ca să nu rămână nicio urmă de celulă afectată în corp. Soacra mea a fost de nota 11, venea dimineața după vizita medicală, stătea cu mine câteva ore, la amiază pleca să mănânce și să se odihnească puțin, iar după-amiază venea iar. Acum am înțeles mai bine ce simțise bunica pe când era la pat și nu era capabilă să facă cele mai elementare lucruri fără ajutor. Aveam nevoie de ajutor să mă ridic din pat, să iau un pahar cu apă de pe noptieră, să mă spăl, să merg la baie, să mă plimb…În sfârșit, soacra mea a făcut toate acestea, încât mă gândeam că doar mamă să-mi fi fost ar fi făcut ce-a făcut ea pentru mine și pentru asta îi mulțumesc din tot sufletul.

După trei săptămâni a venit și rezultatul examenului histopatologic: carcinom endometrioid bine diferențiat la nivelul ovarului  stâng, stadiu incipient, T1. Nu a fost nevoie de citostatice, nici de radioterapie, din moment ce fusese scoasă tumora cu totul. Dar, pentru că astfel de tumori sunt tare păcătoase, trebuia supraveghere îndeaproape timp de cinci ani cu controale regulate, din trei în trei luni, fie la Cluj, la doctorul la care mă trimisese cel care mă operase, fie la Baia Mare. Am optat pentru Cluj.

Recuperarea a avut loc atât fizic, cât și psihic și cine a trecut printr-o operație de genul acesta știe despre ce vorbesc: o parte importantă a ceea ce te face femeie, a posibilității de a da naștere de prunci, la mine nu mai exista. Asta făcea să nu mai fiu femeie întreagă sau, mă rog, să nu mă mai simt eu femeie întreagă.  Pentru că, dacă până atunci am tot sperat că voi deveni mamă la un moment dat, acum, în situația dată, asta nu se va întâmpla niciodată.

L-am simțit pe Sfântul Nectarie  alături de mine pe tot parcursul recuperării, mai având și câteva hopuri de trecut: ficat mărit, analizele de ficat mari, o hepatită non-alcoolică medicamentoasă; sindrom de hepatocitoliză, sindrom de colestază; ba că am metastaze la ficat (ceea ce ar fi fost improbabil, după cum am aflat apoi, având în vedere stadiul în care fusese cancerul), ba că am hepatită autoimună, ba ciroză autoimună…De fiecare dată panică, plâns, apoi gândit rațional ce ar fi de făcut. Oricum, la ultima ecografie efectuată la Cluj, doctorul m-a întrebat cine m-a operat și l-a felicitat pe cel care mă operase pentru felul în care a făcut-o. Și cum să nu fi ieșit bine, din moment ce în sala de operație fusese prezent și Sfântul Nectarie?

Au trecut doi ani de atunci. M-am obișnuit și cu mersul la controlul periodic, gândindu-mă că, în cazul în care apare o problemă, se poate descoperi și lua măsuri în timp util. Oricum, văzând la Cluj câte persoane (copii, tineri, bătrâni)  sunt bolnave de această boală cruntă, cancerul, și nu în stadiu incipient, cum s-a descoperit la mine, cum luptă lună de lună, cum cad în deznădejde  și cum o iau de la capăt iar și iar, cu speranță și cu încredere în ajutorul Celui de Sus, nu pot să nu fiu recunoscătoare și să nu-i mulțumesc Sfântului Nectarie, care a mijlocit pentru mine la Dumnezeu, pentru minunea vindecării de această boală cruntă.

Loredana-Elena, Baia Mare

 

 

Reclame
Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Cultura violului în România

Autor: Ioana Chicet-Macoveiciuc

Sursa: https://www.printesaurbana.ro/2019/08/cultura-violului-in-romania.html

România perpetuează, de multe decenii, cultura violului. Sună groaznic, știu. Scriu textul ăsta cu mâinile tremurând. Nu doar pentru că îmi aduc aminte la fiecare rând de senzația de transpirație rece care-mi curgea pe spinare când mă aleargă în scara blocului un bărbat cu pantalonii în vine. Nu doar pentru că îmi aduc aminte de zeci de palme la fund luate pe stradă, pipăieli în autobuz, glumițe sexuale și apropouri de la colegi și șefi, și așa mai departe.

Ci pentru că-mi dau seama cât de puțin vedem cu adevărat din caracatița aceasta cangrenoasă care este cultura violului, atât adânc înșurubată în mentalitatea românilor, în atitudinea autorităților și a bisericii, în felul în care suntem educați și reacționăm atunci când ne mușcă de picior.

Nu vreau să vă conving de nimic. Vreau doar să vă arăt ceva ce nimeni nu vrea să recunoască că există în lumea în care trăiește și, mai mult, își crește copiii. Cred că doar educația mai poate salva, nu pe noi, pentru noi e deja prea târziu, dar pe copiii noștri și pe copiii lor, poate.

Scriu pentru că mi-aș dori să nu dăm mai departe acest model cultural toxic, vreau să creștem copiii drepți, respectuoși, care atunci când văd pe stradă o copilă cu sânge pe picioare, se grăbesc să o protejeze și să o ajute, nu o arată cu degetul spunându-i că e curvă.

Ce este cultura violului?

Cultura violului este un concept sociologic care descrie mentalitatea și comportamentul unui grup de oameni conduși de preconcepții false, menite să justifice agresiunea sexuală și să minimizeze impactul violenței sexuale.

Cultura violului aparține unui mediu în care violența sexuală este normalizată, scuzată, acceptată de oameni, de presă și de instituții. Include, dar nu se limitează la: limbaj și fapte misogine, care denigrează femeia, obie

ctificarea corpului femeii, luarea în derâdere a dorinței femeii de a i se recunoaște integritatea corporală etc..

Cultura violului este prezentă, de exemplu, în închisori, dar și în multe țări așa zis moderne. Ca România, de exemplu.

Mai țineți minte declarația prodecanului Facultății de teologie? Citez: Când se soldează cu graviditate, sunt mai multe cauze: fie că este vorba de un viol la care ai consimţit şi care ţi-a plăcut să se repete…

Cultura violului afectează toate femeile, indiferent de vârstă, rasă, caracteristific fizice, mediu sau ocupație. Toate femeile se simt în pericol la un moment dat în viața lor și foarte multe au avut în viața lor experiențe traumatice legate de agresiuni cu tentă sexuală.

Trebuie să ai grijă cum te îmbraci, să știi să te aperi, să nu provoci, să nu ieși seara singură. Iar dacă Doamne ferește ai ghinion și ești agresată, vei fi bănuită că ți-ai căutat-o, că ți-a plăcut, că exagerezi, ce așa mare brânză, va trebuie să te lași arătată cu degetul, acuzată, ridiculizată de cei din jur, în timp ce agresorul va fi scuzat, înțeles, acceptat, iertat și eliberat mai devreme, asta DACĂ este căutat, găsit, investigat și declarat oficial vinovat.

În același timp, bărbații nu trebuie să se teamă în aceeași măsură.

În acest fel, femeile care trăiesc într-o cultură a violului sunt puse într-o poziție vulnerabilă și nedreaptă, doar pentru că sunt femei.

Câteva preconcepțiile pe care se bazează cultura violului

Dacă le ai, atunci ești parte din acest cerc vicios toxic.

  1. Doar femeile obraznice sunt violate.
  2. Femeile care sunt violate o merită.
  3. Femeile nu raportează violul pentru că știu că și ele sunt vinovate.
  4. Agresorul a fost provocat. Victima purta haine mulate sau scurte, s-a mișcat provocator sau a fost beată ori drogată.
  5. Foarte multe acuzații de viol sunt nefondate sau exagerări ale faptelor reale (de fapt, ca și în cazul altor infracțiuni, procentul de acuzații care se dovesdesc false este de 2%). sursa
  6. Violatorii sunt necunoscuți (90% dintre agresiunile sexuale sunt comise de persoane pe care victima le cunoaște).
  7. Dacă nu s-a zbătut și nu s-a luptat, atunci a consimțit, deci nu e viol.
  8. Dacă a mers cu el acolo, e vinovată, și-a căutat-o cu lumânarea.

Învinovățirea victimei

Acesta este cel mai ușor de observat comportament care ține de cultura violului: victima este acuzată că poartă parte din vină pentru agresiunea sexuală la care a fost supusă. Cu vorbe de genul acestora:

Ce căutai cu fusta aia pe stradă?

Fetele cuminți nu ies pe stradă noaptea.

Pe mine m-au învățat părinții mei să nu mă urc în mașină cu străinii.

Nu ai vănâtăi, deci pesemne ai consimțit să faci sex.

Nu pari afectată, deci probabil exagerezi.

Sigur ai făcut tu ceva să-l provoci.

Semne că România are o cultură vie a violului

Sentințe în tribunal care spun că un copil de 12 ani este vinovat pentru că a fost violat.

Citez din concluzia magistraților din Alba Iulia după judecarea unui caz al unei minore de 10 ani care a fost violată de mai mulți bărbați adulți: „Pe baza acestor mărturii și a faptului că victima nu le-a spus părinților ei despre presupusul abuz, instanța a ajuns la concluzia că actele sexuale au fost întotdeauna inițiate de reclamantă și a respins teoria conform căreia victima ar fi fost în imposibilitatea de a-și exprima voința”. (sursa)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat, referitor la deciziile mai multor spețe de viol judecate în România: S-a considerat că victimele – cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani – au consimțit la acte sexuale cu bărbați mai în vârstă – inclusiv sex anal și oral – în baza unor elemente precum faptul că nu le-au spus nimic părinților, nu au țipat după ajutor ori au fost de acord să însoțească făptuitorii în diversele locuri în care au avut loc actele. Judecătorii au dat greutate mai mare cuvântului inculpaților decât spuselor victimei. (sursa)

Eliberarea prin recurs compensatoriu a mii de violatori.

Atitudinea polițiștilor, care bănuiesc victima că și-a căutat-o.

Atitudinea polițiștilor care nu investighează cazurilor de fete dispărute, convinși că ele au fugit cu sau după bărbați.

Bloggeri mari români, cu audientă preponderent masculină, care obiectifică femeia (publicând periodic poze cu funduri și sâni), o tratează cu superioritate, numind-o păsărică, piarizdă etc indiferent cine este și ce face (nevasta probabil că face excepție), și în general urmăresc pentru a umili mai degrabă femei decât bărbați.

Interesul presei pentru vedete care se remarcă prin agresiuni asupra femeii, agresiuni care sunt văzute ca acte de vitejie.

Versurile multor melodii pop.

Opiniile unora dintre oamenii bisericii despre viol și supunerea femeii (vezi mai sus un exemplu).

Glume despre viol.

E ușor de observat că România este un stat în care cultura violului e la putere. Avem destule cazuri recente, relatate cu lux de amănunte în presa zilelor noastre, nu mai departe de alaltăieri, doi polițiști din Galați, dintre care o femeie, au ignorat o fată de 14 ani plină de sânge pe picioare, care a spus celor din jur că fusese violată (sursa), iar directorul Protecției Copilului Galați a declarat că fata făcuse sex „consfințit”, ce contează că a avut nevoie să i se coasă vaginul și să primească consiliere psihologică. Teoretic, sexul cu un minor de 14 ani se pedepsește cu închisoare, indiferent dacă e consimțit sau nu. Practic, vezi deciziile instanțelor din Alba Iulia, citate mai sus.

Mai mult de jumătate dintre români cred că violul poate fi justificat. (sursa)

Citez: Principala situație în care românii considera ca violul este justificat sunt legate de consumul de alcool și droguri (30%), purtarea de haine “provocatoare sau sexy” (25%) și situația în care o persoană merge de bunăvoie acasă cu cineva (26%). De asemenea, în cazul justificării prin consum de alcool și droguri, mai multe femei decât bărbați consideră că acesta poate justifica violul.

Femeile, da? Femeile cred că violul e justificat dacă victima era beată. Vedeți aici un efect clar al culturii violului.

Unul din cinci români crede chiar că violul nu ar trebui incriminat. Același studiu european mai arată și că  23% cred că femeile inventează sau exagerează adesea cu plângerile de abuz sau viol, 26% afirmă că violența împotriva femeilor e adesea provocată de victimă și aproape o treime cred că aceasta e o chestiune privată, care trebuie rezolvată în familie.

Efecte concrete ale culturii violului 

Violurile nu sunt raportate.

Nu există date pentru România, însă la nivel mondial, 90% dintre violuri nu sunt raportate niciodată (sursa). Cred că și noi suntem pe-acolo. Cifrele oficiale arată că la noi se comit în jur de 1500 de violuri pe an, repet, violuri raportate, între 4 și 5 agresiuni raportate pe zi, iar dacă cifra reală e de zece ori mai mare, calculați voi viețile câtor femei sunt afectate grav de viol.
Chiar și dacă victima raportează violul, sunt șanse mari ca Poliția să nu investigheze cazul.

Potrivit unor surse din Direcţia Judiciară a Inspectoratului General al Poliţiei Române (IGPR), în peste 30% din cazurile de viol, victimele nu au mers până la capăt în acuzarea făptaşilor, ci şi-au retras plângerile. În plus, şi mai şocant, în 20-25% din cazuri ancheta nu s-a finalizat cu trimiterea în judecată.
Victimele sunt supuse unor noi traume în timpul investigației, când sunt obligate să stea față în față cu agresorii. (sursa)
Procurorii nu investesc timp în acuzarea violatorilor.
Violatorii nu sunt închiși sau sunt sunt eliberați condiționat.
Victimele violurilor sunt umilite și acuzate că mint.
Persoanele care mărturisesc public sau în privat că au fost agresate sunt acuzate că ar fi vinovate pentru ce li s-a întâmplat.

Care este efectul culturii violului asupra victimelor?

Cercul vicios rezultat este sinistru.

Tot mai puține femei îndrăznesc să vorbească autorităților și celor apropiați despre ce li s-a întâmplat.

Vindecarea devine și mai dificilă, în condițiile în care nu există susținere, iar traumei violului i se adaugă oprobiul public, învinovățirea, stigmatizarea victimei.

Agresorii rămân în libertate, necunoscuți, și fac în continuare victime.

Cum poți contribui la combaterea culturii violului

În primul rând, uită-te la tine. Ce emoții ai când citești mărturia unei victime a unei agresiuni sexuale? Te gândești că poate a făcut și ea ceva?

Învață să nu mai obiectifici femeia. Inclusiv dacă ești femeie.

Citește mai departe despre acest subiect și impactul lui.

Învață-ți copiii despre consimțământ, despre respect față de altul, despre frumusețea fiecărei făpturi umane, despre egalitate și vulnerabilitate.

Vorbește și altora despre acest subiect, ajută-i să-și identifice prejudecățile.

Nu sta deoparte când vezi că se comit nedreptăți. Ia poziție.

Ajută la protejarea victimelor. Susține-le procesul de vindecare așa cum poți, cu simpla prezență, cu o vorbă caldă, cu acces la autorități, dacă este nevoie.

Închei cu acest citat, ca să fie clar în ce țară trăim:

Peste 500 de pedofili, găsiți vinovați prin sentințe definitive, își execută pedepsele în libertate în România. Alte mii și le-au ispășit deja, tot fără vreo zi de închisoare. La 80% dintre ei, instanțele nu au considerat agresiunea drept viol, ci drept „act sexual cu un minor”.
(sursa)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Recomandare carte- Lacrimi tăcute

lacrimi_violenta_domestica_f

Nu am făcut de mult timp o recomandare, dar acum a venit momentul. Vă recomand cartea Lacrimi tăcute, autoare- Svetlana Morozova, carte apărută la ed. Egumenița. O puteți comanda online și de aici.

Relaţia într-un cuplu, iar mai târziu în familie, poate să implice anumite dificultăți. Însă dacă persoana dragă, bărbatul, are un comportament autoritar, nesocoteşte părerile şi nevoile femeii, pretinde să i se ofere dreptul să decidă şi să controleze viaţa ei, vorbim de violenţă domestică. Aceasta poate să ia cele mai diferite forme, nefiind întotdeauna vorba de constrângere fizică. Cartea de față a luat naştere din experienţa comunicării cu femeile care apelează la ajutorul Centrului de sprijin al persoanelor abuzate. Ea ne relatează cum să nu ajungem să închegăm relaţii cu un bărbat care poate să devină tiranul casei, cum să aflăm dacă soţul nostru este un tiran, care sunt consecinţele violenţei domestice şi ce să facem dacă aceasta a intrat în viața noastră.

Vorbind despre relaţiile din interiorul căsniciei, Apostolul Pavel rosteşte următoarele cuvinte: Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia (I Corinteni 7, 4), evocând în acest fel răspunderea pe care o poartă unul faţă de celălalt ambii soţi – nu unul dintre ei, ci ambii. Într-adevăr, soţul este stăpân pe trupul soţiei, dar nu e stăpân mai mult decât este stăpână ea pe trupul lui. Şi ar fi straniu dacă cele care vizează aici trupescul nu ar fi valabile şi pentru viaţa sufletului. Dacă idealul căsniciei creştine constă în acest respect reciproc, în dragostea reciprocă a soţilor, în înfruntarea a tot ce-i desparte, ce-i împiedică cu adevărat să devină un singur trup, cum se poate justifica faptul că unul e „mai mare”, iar altul „mai mic”, unu-i „mai important”, iar altul „mai puţin important”, că unul are un set de drepturi, iar celălalt numai obligații? Cred că este evident – nicicum. Dacă însă cineva crede altfel, se găsește, fără nicio îndoială, într-o eroare serioasă.

Egumenul Nectarie (Morozov)

CUPRINS

Lacrimi tăcute
Din partea autorului
Mituri despre violența domestică
Cum recunoaștem un tiran
Tipurile de violență
Violența psihologică
Ciclul violenței
La ce se gândește el?
De unde provin tiranii?
Sfaturi periculoase
Roadele violenței
Îi este plăcută lui Dumnezeu violența domestică?
Dece femeile nu pleacă?
Copiii și violența domestică
Tiranul și societatea
Prin urmare, ce-i de făcut?
Cum să ajutăm o femeie care trăiește cu un tiran
Atunci când pleci, nu te uita înapoi
Mai există viață după abuz?
Postfață. Abuzul în familie: un lucru care nu poate fi justificat
Despre autor. Svetlana Andreevna Morozova
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Punând bariere sănătoase, înveți să (te) respecți, să (te) iubești și până unde permiți și ți se permite să mergi

67513430_1111364439052092_8069680792504107008_nPasul întâi:
Fixează o barieră: ce nu vrei să auzi, să vezi sau să faci.

Pasul doi:
Decide limita, ce vei și nu vei tolera. Până unde vei merge și vei permite celorlalți să meargă în apropierea ta.

Pasul trei:
Urmărește reacțiile oamenilor din jur. Dacă barierele puse de tine enervează anumite persoane, atunci acelea abuzau de tine.

Pasul patru:
Cine te respectă nu te rănește, invadându-ți spațiul, controlându-ți programul, asigurându-se de prezența ta constantă dacă are nevoie de ceva în viața lor. Trăiește pentru tine. Învață iubirea de sine și respectul de sine, nu le mai oferi altora ceea ce ar trebui să-ți oferi ție mai întâi.

Punând bariere sănătoase, înveți să (te) respecți, să (te) iubești și până unde permiți și ți se permite să mergi.

Sursa: terapiepentruviata.ro

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Să ai încredere în Domnul, deși lumea e rea…

61713805_2257920860958065_1209656699737079808_n

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Am trăit ca și cum…

65693516_10157274633880119_2329931582401413120_n

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

O iubire este un lucru extraordinar de greu…

„Despre iubire vorbind, după părerea mea, este un Everest al durerii. Nu cred în iubirile fericite, zglobii, haida-hopa, hopa-topa, uite-aşa. O iubire este un lucru extraordinar de greu şi de important şi, de aceea, oamenii care au parte de asemenea sentimente sunt verticali, pentru că ea este o greutate ce ţi se atârnă de picioare şi-ţi dă verticalitate. Eu cred că pentru fiecare om este mai important drumul decât a ajunge la ţintă. Ajungerea la ţintă compune în alchimia acestui moment şi puţină tristeţe. În clipa aceea trebuie să cauţi un alt drum, trebuie să cauţi o altă ţintă ca să-ţi păstrezi viaţa, tonusul şi rostul pe lume.” (Mircea Albulescu)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu